Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman

Helău, helău.

Astăzi, după aproape o săptămână de când am terminat de citit cartea asta… mi-am făcut curaj să aştern câteva rânduri despre ea… V-am spus că mi-am luat-o în bookhaulul postat zilele trecute. În zilele care au trecut de când am citit ultimul capitol al cărţii am frunzărit-o, parcă pierdută, am recitit fragmente şi mi-am închipuit oare cum ar fi lumea dacă am avea câte un bătrînel pe nume Ove pe fiecare stradă, sau măcar în fiecare cartier.

ove

Cartea asta a fost fix cartea aia pe care o citeşti pe nerăsuflate, care te răscoleşte, din care ai mai fi citit zile, nopţi, luni sau chiar ani sperând să nu se termine niciodată. Pentru că personajul principal e genul de om care “Şi-a făcut datoria. A muncit. O zi de concediu nu şi-a luat. A pus umărul la nevoie. Şi-a asumat ceva responsabilităţi.”. Şi tocmai pentru că e genul ăsta de om, care nu se prea mai găseşte, şi care e neînţeles de noile generaţii, pentru că e aşa, puţin tipicar, rutinier, şi pentru că ţine la principiile lui, tocmai de asta Ove mi-a intrat în suflet. Şi am râs, am suferit şi am trăit cu el toate peripeţiile în care l-au acaparat noii lui vecini.

Ove este un om, cu bune, cu rele, dar este un om care ştie ce vrea de la viaţă. Şi asta pentru că … “Vine un moment în viaţa omului, când fiecare hotărăşte ce fel de om vrea să fie. Unul care-i lasă pe alţii să-l calce în picioare sau dimpotrivă.”

Ove este un luptător, de la început până la sfârşit.

Am suspinat la fiecare amintire despre frumoasa şi blânda Sonja, pentru care Ove construia câte un raft pe care ea îl umplea cu cărţi, care avea suspect de multe paltoane pentru statura ei micuţă, considera Ove, şi care îl iubea pe Ove nespus de mult. Şi el o iubea pe ea. Şi chiar dacă “Oamenii ziceau că Ove vede lumea în alb şi negru.”, “Ea era culoare. Toată culoarea lui.”

E foarte probabil să fiţi şi voi ca mine, adică să nu vreţi să citiţi ce citeşte toată lumea şi fix ce e “pe val” fix acum… dar eu chiar mă bucur că am făcut o excepţie de data asta şi nu am mai amânat lectura acestei cărţi. Am evitat totuşi să citesc vreo recenzie pentru că nu aş fi vrut să găsesc vreun spoiler sau să îmi fac aşteptări prea mari. Am văzut-o peste tot, pe facebook, pe instagram, pe diverse grupuri de lectură şi pe bloguri… şi eram puţin sceptică, dar imediat ce am citit descrierile şi am văzut linkurile de promovare de pe pagina colecţie din care face parte, Cărţi musai,  am fost cucerită. Am plasat o comandă pe site-ul celor de la cartepedia.ro, şi a mea a fost. (Mică-mare paranteză, că tot veni vorba de cărţi #musai, cred că Vegetariana este următoarea pe lista mea… )

No automatic alt text available.

Cuvintele sunt de prisos, tot ce pot să vă spun este să citiţi cartea asta minunată!

Vă spuneam mai sus că am evitat să citesc recenzii înainte să citesc cartea, dar după ce am terminat-o am fost curioasă în ce fel au mai resimţit şi alţii povestea lui Ove, aşa că am mai citit ceva recenzii.

Mi-a plăcut mult cea a Raisei Beicu, care are şi nişte poze superbe cu volumul “inculpat”, şi cea a Andreei, de pe blogul un blog de idei. 🙂 

Şi dacă nimic din ce am scris până acum nu v-a convins, mai încerc. Vă las citatele mele preferate mai jos. Primul, romantic şi profund, al doilea, aflat complet la polul opus, haios.

♦ A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă. La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă, poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici, pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se mișcă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău.

20170815_001951.jpg

Cam atît pentru azi, v-am lăsat.

xoxo, Miruna.

Oscar şi Tanti Roz, de Eric Emmanuel Schmitt

Cine ar fi crezut că în câteva pagini, scrise de sub masca unui copil de zece ani, poţi descoperi atât de multe fragmente despre viaţă care să te pună atât de tare pe gânduri?!

Da, dacă nu aţi ghicit, sau nu,  până acum, despre Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt este vorba.

Image may contain: screen

Mi-am propus de ceva vreme să citesc această carte, dar, cu sau fără  voia mea am amânat lectura celor sub 100 de pagini din diverse motive. Dar cum de fiecare dată spun că fiecare carte îşi alege singură momentul potrivit de a fi citită de către mine… presupun că aşa s-a întâmplat şi acum.

Purtată printre pagini în atmosfera de spital a copiilor bolnavi, autorul face ca totul să pară o joacă de copil… totul, inclusiv viaţa. Dar o tratează cu maximă seriozitate… cam câtă seriozitate poate avea un băieţel de zece ani bolnav de leucemie pe nume Oscar, care la îndemnul lui Tanti Roz, îi trimite lui Dumnezeu, da, aţi citit bine, lui Dumnezeu, o serie de scrisori.

Voi împărtăşi cu voi 3 citate care mi-au plăcut foarte mult, asta ca să nu vă stric farmecul lecturii, şi aştept părerile voaste în comentarii.

Xoxo, Miruna

 

Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?

Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.

La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă.

 

P.S.: Dacă are cineva ecranizarea, sau dacă îmi trimite cineva un link funcţional, rămân datoare… eu încă n-am găsit-o… deşi imbd îmi confirmă că există…

http://www.imdb.com/title/tt1242522/?ref_=nv_sr_4

P.P.S.: Aveţi mai jos linkul către un audiobook Oscar şi Tanti Roz, pentru cei grăbiţi sau care pur şi simplu preferă să asculte mai mult… cu precizarea că diferă puţin traducerea acestei versiuni, comparativ cu cea pe care am citit-o eu. Şi acum mă întreb… oare nu era mai bine dacă o citeam în franceză? hihi

Enjoy!

 

“Dragoste virtuală” de Daniel Glattauer, recenzie

Dragoste virtuală

Daniel Glattauer

Înainte de toate, bună tuturor.

Ştiu, am lipsit. Ce-am făcut în tot acest timp? Am stat cu un gând la blog, cu un gând la rănile sufletului, cu tot felul de gânduri… cam peste tot.

Mi-am cam „ieşit din mână” la făcut recenzii. Fiţi duri dacă vreţi, dar măcar să-mi argumentaţi.

 

Aşadar, Dragoste virtuală, de Daniel Glattauer.

Prezentare şi păreri:  „Scrie-mi, Emmi. A scrie e la fel cu a săruta. E ca şi când te-ai săruta fără buze. E un fel de a te săruta cu mintea.”

„O poveste de dragoste din era internetului, care te atrage ca un magnet.” New Books Magazine

„Dragoste virtuală sau: cum se poate naşte o poveste fermecătoare de iubire dintr-un schimb de e-mailuri.” Daily Mirror

„Unul dintre cele mai frumoase dialoguri între îndrăgostiţi din literatura modernă.” Der Spiegel

„Un love story tipic zilelor noastre, cu un sfârşit pe cât de neaşteptat, pe atât de inevitabil.” The Guardian
 

Fotografie1220A

 

        Am păţit-o măcar o dată, fiecare dintre noi, să tastăm o literă în plus, în minus, sau înaintea alteia. O asemenea greşeală a făcut ca Leo şi Emmi să ajungă să corespondeze. Am citit cu relativă uşurinţă, de parcă ar fi fost propriile mele emailuri, conversaţiile celor doi. Protocolare, seci, reci, la început, şi din ce în ce mai incitante, misterioase, ba chiar intrigante discuţii. Şi cum e, oarecum firesc, discuţia, discuţiile despre ÎNTÂLNIREA. Doar nu poate fi totul virtual, aşa-i ? Mai ales când Leo este psiholingvist… 

Citate preferate: 

“omul e un maldăr de dispoziţii, un rezervor de îndoieli, o adunătură de contradicţii.”

“Sigur, toţi bărbaţii vor sex.

Dar adevăraţii bărbaţi cu clasă sunt tocmai cei care preferă să le scriu!”

“N-ar trebui să ne gândim la “pierderi”. Pierdem numai când ne gândim la asta.”

Scriitură lejeră, final… uşor neaşteptat.

Aţi citit? Dacă da, păreri. Dacă nu, aţi citi? Aştept cu drag răspunsurile voastre, dacă binevoiţi.

xo, Miruna.

Gargui

Fotografie0353

Gargui

(Titlul original: The Gargoyle)

Autor: Andrew Davidson

 

Nici nu ştiu cum să încep. Mărturisesc că mereu după ce termin de citit o carte îmi iau câteva momente de răgaz înainte de a scrie ceva despre ceea ce tocmai am citit, dar acum cred că am întârziat aceste momente pe cât am putut. De ce ? Nici eu nu prea ştiu.

Poate pentru că am început această carte fiind teribil de sceptică iar faptul că Davidson s-a documentat timp de şapte ani pentru romanul acesta de debut mi-a accentuat sentimentele îndoielnice.

Însă din primele pagini mi-am dat seama că autorul chiar s-a documentat, începându-şi povestea cu descrierea detaliată a unui accident de maşină în care personajul principal suferă arsuri foarte grave. Naraţiunea este la persoana I şi oferă inclusiv detalii despre tot felul de proceduri medicale destinate tratamentului persoanelor arse fără a fi însă un text obositor.

Despre personajul principal ştim doar că este un bărbat frumos, şarmant, cu o copilărie traumatizantă şi cu un trecut de actor în industria pornografică. Acesta cade cu maşina într-o râpă aceasta luând foc ulterior,astfel frumosul actor îşi pierde penisul în flăcările mistuitoare, în mare parte pentru că şi-a vărsat bourbon  pe pantaloni cu câteva clipe înainte de accident. (Şi da, nu e deloc o idee bună să menţionaţi acest lucru bărbaţilor cu care purtaţi o conversaţie despre lectură. Omiteţi acest detaliu, e prea sensibil pentru orgoliul masculin.) 

Sper că e evident că limbajul cărţii este unul destul de direct, nu ştiu dacă din cauza traducerii în română sau pur şi simplu, dar acest lucru chiar se potriveşte poveştii.

La scurt timp după ce se trezeşte în spital, personajul principal o întâlneşte pe Marianne Engel (din câte ştiu, acesta este termenul german pentru „înger”) – o sculptoriţă de garguie ce pretinde că ei doi s-au mai întâlnit, dar nu acum, ci în Germania secolului al XIV-lea pe când ea era o călugăriţă la mănăstirea Engelthal  iar el un mercenar dintr-o condotta, adus la mănăstire cu arsuri grave.

Cum motto-ul romanului este acest citat aparţinând misticului german Meister Eckart, din predca „Naşterea eternă”: „Iubirea e tare ca moartea, grea ca iadul. Moartea desface sufletul de trup, însă iubirea desface toate lucrurile de suflet” , povestea de dragoste este anticipată şi inevitabilă, însă felul în care evoluează lucrurile este surprinzător.

          Marianne îl vizitează la spital apoi îl ia în îngrijire, povestindu-i despre „trecutul” lor împreună. Credeam că voi fi plictisită de povestirile Mariannei Engel, dar nu m-am putut înşela mai amarnic de-atât. Cu fiecare cuvânt simţeam atmosfera descrisă de ea.

Marianne este un personaj enigmatic, plin de mister şi de pasiune, iar totul ia o turnură ciudată cu fiecare fragment de poveste şi cu aflarea veştii că mai are doar 27 de inimi de oferit garguielor pe care le sculptează…

          E interesantă evoluţia personajului principal dintr-un bărbat chipeş, ce poate juca femeile pe degete, mai ales în pat, ce se trezeşte într-un corp ars, fără vreo şansă de a arăta la fel ca înainte, şi cu o femeie atrăgătoare precum Marianne lângă el.  Încă din primele zile în care este conştient acesta îşi plănuieşte o sinucidere minuţioasă, dar se pare că lucrurile nu vor ieşi precum îşi doreşte.

  Mă ia cu dureri de cap încercând să transpun în cuvinte toate sentimentele ce m-au încercat citind această carte, aşa că vă las nişte citate care m-au impresionat şi care merită citite şi citite din nou, pentru că ating teme atât de importante, mai ales pentru societatea de astăzi: sexul, acceptarea de sine, frumuseţea, iubirea.

„Pielea e linia de demarcaţie dintre oameni, unde te sfârşeşti tu şi alţii încep să fie. Dar în sex totul se schimbă. Dacă pielea e un gard care desparte lumea, sexul e poarta care îţi deschide trupul altei persoane.”

„Şi exact atunci când începi să crezi că ai acceptat cine eşti, lucrurile se schimbă. Pentru că cine eşti nu e ceva permanent.”

„Societatea se complace în clişeul că frumuseţea nu e mai adâncă decât epiderma.”

„Veţi fi definiţi prin ceea ce văd alţi oameni în voi sau de esenţa sufletului vostru?”

„Când găseşti o femeie ca asta, nu te întrebi ce-ai făcut s-o meriţi. Tot ce poţi sa speri e să nu-i vină mintea la cap şi să se răzgândească.”

„Relaţiile se destramă, asta e natura lor.”

 „Cred că războinicii adevăraţi ştiu în ce bătălii să nu lupte.”

„Totul arde dacă flacăra e îndeajuns de fierbinte. Lumea nu e decât un creuzet.”

„Orice om care crede că poate descrie iubirea nu înţelege nimic despre ea.”

„Reprezint mai mult decât cicatricele mele.”

 

Trebuie să precizez că romanul trebuie citit în cheie simbolică, prima şi ultima literă a fiecărui capitol formând citate revelatoare… dar cam atât din mărturisirile mele, vă aşteaptă lectura, presupun.

Închei din nou cu mulţumiri Danei Burlacu Visternicu pentru că mi-a împrumutat această minunată unealtă de răscolit sufletul dar şi raţiunea.