mai, mai vino.

Ştii cum sunt ploile-n martie?

Şi cum reînvie încet, încet totul?

Soarele – timid şi aspru,

Cu raze cuprinse de frică şi-amărăciune,

Iarba, pe sub paşii noştri abătuţi,

Şi sufletul, sufletul tânjind după o ploaie caldă,

Să-şi spele durerea,

Şi să plece.

Martie, trecută ţi-e vremea.

Mai, te-mbrăţişez cu drag,

În liniştea noastră verde şi plăcută.

10 mai 2015

Advertisements

Destine furate

Destine furate fotografie0384

(Titlul original: Hold tight)

Autor: Harlan Coben

Prezentare:

Cunoscutul scriitor american Harlan Coben, castigator a numeroase premii literare, isi incanta cititorii cu o poveste despre fragilitatea legaturilor interumane, in special a celor dintre parinti si copiii ajunsi la varsta adolescentei.

Destinele a trei familii care locuiesc intr-un orasel de langa New York se intrepatrund intr-un mod tragic, neasteptat si violent, iar legaturi ascunse ameninta sa iasa la suprafata, sa dea viata comunitatii peste cap si sa-i forteze pe parintii disperati sa intreaca orice limita pentru a-i apara pe cei pe care ii iubesc cel mai mult pe lume. Un roman provocator, o intriga captivanta, personaje autentice – sunt ingredientele unei lecturi fascinante de la prima pana la ultima fila.


 

Nu ştiu cum aş putea descrie mai bine acţiunea intrigantă şi captivantă a romanului decât printr-un citat chiar din filele lui, care ne arată că evenimente neprevăzute se pot întâmpla chiar şi celor mai obişnuiţi oameni, cu cele mai normale familii:

„Totul este atât de relativ şi tocmai acest lucru e oribil.”

          În primele pagini aflăm despre uciderea unei femei pe nume Marianne, apoi acţiunea se mută în casa familiei doctorului Baye, unde el şi soţia lui plănuiesc să-şi spioneze fiul monitorizându-i activitatea de pe internet, iar când în scenă mai apare şi Betsy Hill, mama tânărului Spencer care s-a sinucis în urmă cu ceva timp, lucrurile par complicate şi fără nicio legătură.

          Însă un fir invizibil face legătura între toate personajele şi evenimentele din vieţilele lor.

          Voi spune câteva cuvinte despre unele personaje precum şi citate reprezentative, suficient cât să vă incit la lectură, fără a distruge farmecul unui roman cu adevărat bun.

          Nash, cel care o ucide pe Marianne desfigurând-o în bătaie, este un personaj complex, ce pare a fi predestinat a fi ucigaş, mai ales după ce iubita lui soţie, Cassandra, este răpusă de cancer. Acesta afirmă că:

„Poate că societatea şi nu războiul este cea care îi forţează pe oameni să acţioneze într-un fel care nu e în firea lor.”


          „Casele semănau foarte mult una cu cealaltă. Nişte structuri solide care încercau să protejeze vieţile atât de fragile ale celor ce locuiau în ele.”

          Şi ce legătură există între Lucas Loriman, un băieţel ce are nevoie de un transplant de rinichi şi profesorul Lewiston, cel care printr-o remarcă răutăcioasă a distrus viaţa elevei sale – Yasmin? 

          Tia Baye, mama lui Adam, tânărul care dispare de acasă şi porneşte astfel o întreagă serie de evenimente nu tocmai fericite, este o femeie iubitoare, care pune pe primul loc familia, şi abia apoi cariera.

          „Faptul că, dintre toţi, alegi un singur individ cu care să-ţi împarţi viaţa – era ceva înfricoşător.”

          „Eşti sclavul celor pe care îi iubeşti.”

          Un roman plin de iubire, acţiune, adrenalină, ba chiar şi durere: „Nu ai cum să te pregăteşti pentru adevărata durere. Pur şi simplu trebuie s-o laşi să-ţi rupă sufletul când vine.”

          Între filele acestui roman se înghesuie atât de multe destine încât mi-e imposibil să vă vorbesc despre toate fără a-i strica farmecul, dar vă asigur că merită să-l citiţi şi să descoperiţi legăturile dintre personaje şi modul în care acţiunile unora afectează vieţile altora, şi tot aşa.


 

          O scriitură plăcută, cursivă, ce vă va atrage tot mai mult în mrejele ei pentru a putea descoperi adevărul despre fiecare personaj în parte!

 

Şi cu riscul de a părea nerecunoscătoare, mărturisesc că aceasta este singura carte cu adevărat bună pe care am primit-o la sfârşit de an şcolar, în cei 12 ani de şcoală! Ultima, da’ bună, sau care-i regula? 😀

Implozie  

durere în stare latentă

durere şi vid

şi totuşi prea multă durere

 

(De ce nu-ţi pasă ?)

 

durere şi tu nu eşti aici

durere şi-mi lipseşti chiar şi din visul amar

câini şi scheleţi scrâşnesc din dinţi

 

(Chiar nu-ţi pasă?)

 

durere şi-un suflet atât de rece

durere şi nimic

un vid apăsător de-albastru

 

(Refuz să cred că nu-ţi pasă!)

 

durere şi urlet de fiară

durere şi vers lipsă

strigă din sânge dorul de-albastru

 

(dor, prea mult dor şi prea multă durere.)

 

deznădejde

6 mai 2014

Cu vocea ta ca să mă-mbrac…

trecut-au patru ani în fel şi chip

cu „da” şi „nu”

cu „vino” şi cu „pleacă”

cu chipul tău ce-mi bântuie în sânge

cu ochii tăi ce-mi ard raţiunea

 

Îmi bate ploaia dureros în suflet;

Nu vii, cu vocea ta

să-mi ţii de cald,

să-mi strâgi cu pleoapele fiinţa,

să-mi mângâi tandru cicatricea?

Să fiu a ta, şi tu al meu, durerea clar să nu existe.

 tumblr_m2bv21iJRz1qdg24yo1_500

4 mai 2014 

rănită

rănită

fără punct şi fără virgulă

căci începutul e-atât de-ndepărtat şi dureros

şi sfârşitul sec şi brutal

 

naivitate şi viciu de bază

a avea-ncredere-n oameni nepotriviţi

şi prea multe bucăţi de suflet dăruite cu prea mult drag

 

rămâne-n sânge visul de frumos

şi ne-auzita replică de

„am atâtea de oferit…dar eşti atât de orb”

 

amăgire

 

02 mai 2014 

refugiu

 

mare de cruci şi de vieţi

cruci fără viaţă

de piatră de lemn şi de fier

cruci rupte şi oase fără speranţă.

Asta e oare tot ce mai rămâne dup-o viaţă?

 

cruci anonime şi poze pe cruci

zac nume uitate de veac

vorbeşte pământul

urlând în tăcere durerea mortului

durere de uitare şi de timp prea puţin.

 

coroane spălate de ploaie şi de moarte

bătute de vânt şi lipsite de suflu

coroane de flori şi flori de cimitir

şi candele stinse de aer curat

şi ceară ce arde pământul.

 

rugină, licheni şi var coşcovit

îşi duc existenţa morbidă-ntr-un trist cimitir

şi vântul mişcă iarba săracă

şi frigul suflă de parc-ar mai vrea

viaţă din sărmanele oase uscate de veac.

 

Ce e păcatul pentrul osul înghiţit de pământ

şi pentru amintirea chipului mâncat de viermi ?

căci sunt morminte uitate până şi de pământ.

Doar moartea mai ştie

ultimul gând al celui mort.

 

veghează din casa de pe vârful dealului

scriitorul asupra gunoaielor ce zboară-n cimitir

căci el nu vede marea de cruci

dar simţi-o-va când timpul lui va trece

şi crucea lui se va fi rupt.

4 aprilie 2014