Oscar şi Tanti Roz, de Eric Emmanuel Schmitt

Cine ar fi crezut că în câteva pagini, scrise de sub masca unui copil de zece ani, poţi descoperi atât de multe fragmente despre viaţă care să te pună atât de tare pe gânduri?!

Da, dacă nu aţi ghicit, sau nu,  până acum, despre Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt este vorba.

Image may contain: screen

Mi-am propus de ceva vreme să citesc această carte, dar, cu sau fără  voia mea am amânat lectura celor sub 100 de pagini din diverse motive. Dar cum de fiecare dată spun că fiecare carte îşi alege singură momentul potrivit de a fi citită de către mine… presupun că aşa s-a întâmplat şi acum.

Purtată printre pagini în atmosfera de spital a copiilor bolnavi, autorul face ca totul să pară o joacă de copil… totul, inclusiv viaţa. Dar o tratează cu maximă seriozitate… cam câtă seriozitate poate avea un băieţel de zece ani bolnav de leucemie pe nume Oscar, care la îndemnul lui Tanti Roz, îi trimite lui Dumnezeu, da, aţi citit bine, lui Dumnezeu, o serie de scrisori.

Voi împărtăşi cu voi 3 citate care mi-au plăcut foarte mult, asta ca să nu vă stric farmecul lecturii, şi aştept părerile voaste în comentarii.

Xoxo, Miruna

 

Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?

Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.

La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă.

 

P.S.: Dacă are cineva ecranizarea, sau dacă îmi trimite cineva un link funcţional, rămân datoare… eu încă n-am găsit-o… deşi imbd îmi confirmă că există…

http://www.imdb.com/title/tt1242522/?ref_=nv_sr_4

P.P.S.: Aveţi mai jos linkul către un audiobook Oscar şi Tanti Roz, pentru cei grăbiţi sau care pur şi simplu preferă să asculte mai mult… cu precizarea că diferă puţin traducerea acestei versiuni, comparativ cu cea pe care am citit-o eu. Şi acum mă întreb… oare nu era mai bine dacă o citeam în franceză? hihi

Enjoy!

 

“Fata din tren” de Paula Hawkins, recenzie

Am inspirat adânc, pentru a nu ştiu câta oară, mi-am pus mâinile încet pe tastatura uşor uzată a laptopului, şi am continuat editarea acestui fişier text, început, mărturisesc, acum aproape două luni.

Aşadar… 

Fotografie-0024A

Eu, citind în tren, Fata din tren, în drum spre Iaşi.

Fotografie-0013A

În gară, în Suceava.

Mulţumiri pentru poze Ioanei. (click pentru blogul ei)

Fata din tren

Paula Hawkins

 Nu pot spune că nu mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar parcă… aveam aşteptări ceva mai mari, mai ales după recomandările citite, şi anume:

„Fata din tren este un roman de suspans remarcabil. M-a ţinut treaz o noapte întreagă.”

Stephen King

„Dacă ţi-a plăcut Fata dispărută, vei devora acest thriller psihologic: îţi va schimba pentru totdeauna felul în care priveşti vieţile celorlalţi.”

 People

Prezentare

„Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată.

I-a botezat „Jess şi Jason“ şi viaţa lor i se pare perfectă.

Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.”

                Perspectiva narativă este una subiectivă, multiplă. Voi încerca să nu mă pierd în detalii şi povestiri, voi puncta doar anumite momente cheie şi voi evidenţia citatele mele preferate. Descoperirea integrală a poveştii vă las să o faceţi singuri, dacă veţi dori.

„Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă. Trei pentru o fetiţă. M-am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe. Capul mi-e plin de sunete, gura mi-e năclăită de sânge.”

Naraţiunea începe lejer, principalul personaj narator fiind Rachel, o tânără divorţată – „fosta” – care pare că a ales calea alcoolului, care parcurge în fiecare zi acelaşi traseu cu trenul. Şi observă de fiecare dată viaţa unui cuplu… toate astea până când tânăra blondă dispare.

„E ceva foarte liniştitor în a-i privi pe oameni în siguranţa căminului lor.” Rachel                                

                Una dintre temele abordate de autoare este aceea a infertilităţii, lucru pe care l-am apreciat. Aşadar, infertilitatea lui Rachel o face să devină „fosta”, sau poate fertilitatea Annei o face pe aceasta să devină „actuala”. Poate că durerea cea mai mare a lui Rachel nu a fost aceea de a nu putea rămâne însărcinată, ci aceea că nu a fost înţeleasă de soţul ei.

„N-a înţeles niciodată cum de era posibil să-ţi fie dor de ceva ce n-ai avut niciodată, cum putea să te doară.” 

„Părinţilor nu le pasă de nimic altceva decât de copiii lor. Ei sunt centrul universului lor; ei sunt ceea ce contează cu adevărat. Nimeni altcineva nu e important, suferinţa nimănui, nici bucuria nimănui; nu sunt reale pentru ei.”

„A fi gol pe dinăuntru: asta înţeleg. Încep să cred că nu poţi face cu adevărat nimic ca să schimbi starea asta. Eu cu asta am rămas după orele de terapie: golurile din viaţa ta sunt permanente. Trebuie să creşti în jurul lor, ca rădăcinile unui copac în jurul asfaltului; te mulezi după goluri, creşti printre ele.” 

În „peisaj” apare şi terapeutul lui Megan – Jess – Kamal Abdic, ale cărui cuvinte chiar m-au impresionat, şi le-am reţinut, atât în dosarul personal, cât şi în cel profesional:

„Dar când vine vorba de mintea omenească, nu există scurtături în procesul de vindecare.”

„ – Dar nu pot să nu fiu cine sunt.

 – Nu, dar poţi să alegi ce faci.”

Despre durere, beţii şi sentimentele de a doua zi, ne vorbeşte Rachel…

„Doare, totuşi. Şi trebuie să mă las în voia durerii, pentru că dacă n-o fac, dacă o tot amorţesc, nu va dispărea niciodată.” 

„După o vreme , am învăţat că, atunci când te trezeşti  aşa, nu mai întrebi ce s-a întâmplat, ci doar îţi ceri scuze:  îţi ceri scuze pentru ce ai făcut şi pentru ceea ce eşti şi n-o să te mai porţi niciodată, în viaţa ta, în halul în care te-ai purtat.” 

                Dar asta nu înseamnă că Megan e scutită de durere, şi de regrete din trecut. Şi trebuie să vă spun că … Megan şi Rachel au mai multe în comun decât aţi fi crezut la început…

Despre final, nu pot să spun decât că e surprinzător, şi revelator. Aşadar… pot ajunge Anna şi Rachel la un compromis, după toate întâmplările ce îl au ca protagonist pe soţul lor? Iar oare, va rămâne Rachel, sau vor rămâne cititorii, în continuare la părerea că:  „Da, asta înseamnă căsnicia – un loc sigur, cald, confortabil.” ?

xo, Miruna

“Dragoste virtuală” de Daniel Glattauer, recenzie

Dragoste virtuală

Daniel Glattauer

Înainte de toate, bună tuturor.

Ştiu, am lipsit. Ce-am făcut în tot acest timp? Am stat cu un gând la blog, cu un gând la rănile sufletului, cu tot felul de gânduri… cam peste tot.

Mi-am cam „ieşit din mână” la făcut recenzii. Fiţi duri dacă vreţi, dar măcar să-mi argumentaţi.

 

Aşadar, Dragoste virtuală, de Daniel Glattauer.

Prezentare şi păreri:  „Scrie-mi, Emmi. A scrie e la fel cu a săruta. E ca şi când te-ai săruta fără buze. E un fel de a te săruta cu mintea.”

„O poveste de dragoste din era internetului, care te atrage ca un magnet.” New Books Magazine

„Dragoste virtuală sau: cum se poate naşte o poveste fermecătoare de iubire dintr-un schimb de e-mailuri.” Daily Mirror

„Unul dintre cele mai frumoase dialoguri între îndrăgostiţi din literatura modernă.” Der Spiegel

„Un love story tipic zilelor noastre, cu un sfârşit pe cât de neaşteptat, pe atât de inevitabil.” The Guardian
 

Fotografie1220A

 

        Am păţit-o măcar o dată, fiecare dintre noi, să tastăm o literă în plus, în minus, sau înaintea alteia. O asemenea greşeală a făcut ca Leo şi Emmi să ajungă să corespondeze. Am citit cu relativă uşurinţă, de parcă ar fi fost propriile mele emailuri, conversaţiile celor doi. Protocolare, seci, reci, la început, şi din ce în ce mai incitante, misterioase, ba chiar intrigante discuţii. Şi cum e, oarecum firesc, discuţia, discuţiile despre ÎNTÂLNIREA. Doar nu poate fi totul virtual, aşa-i ? Mai ales când Leo este psiholingvist… 

Citate preferate: 

“omul e un maldăr de dispoziţii, un rezervor de îndoieli, o adunătură de contradicţii.”

“Sigur, toţi bărbaţii vor sex.

Dar adevăraţii bărbaţi cu clasă sunt tocmai cei care preferă să le scriu!”

“N-ar trebui să ne gândim la “pierderi”. Pierdem numai când ne gândim la asta.”

Scriitură lejeră, final… uşor neaşteptat.

Aţi citit? Dacă da, păreri. Dacă nu, aţi citi? Aştept cu drag răspunsurile voastre, dacă binevoiţi.

xo, Miruna.

Şobolanii

Bună tuturor!

Nu ştiu dacă să încadrez această postare ca şi recomandare sau nu, pentru că, veţi afla în cele ce urmează, această carte nu este tocmai indicată celor cu stomac sensibil, paranoia şi alte trăsături ce mă caracterizează şi pe mine.

Aşadar, vă vorbesc în rândurile ce urmează despre romanul lui James Herbert, „Şobolanii”.

(Şi da, coperta arată al naibii de bine, mai ales nuanţa aia de roşu în relief. 😀 )

 Sobolanii.jpg

Şobolanii

(Titlu original: The RATS)

An: 1974   

Autor: James Herbert

 

Prezentare:

Acest roman face parte din colecţia Suspans  – horror a editurii Nemira.

Apărut în 1974, romanul Şobolanii este opera de debut a lui James Herbert şi reprezintă primul volum din trilogia şobolanilor, care mai cuprinde romanele Lair (1979) şi Domain (1984).

Romanul Şobolanii a fost ecranizat în 1982 sub titlul Deadly Eyes şi adaptat în joc video pentru Commodore 64 şi Sinclair Spectrum în 1985.

Un tânăr profesor de desen din Londra îşi vede dintr-odată oraşul invadat de hoarde de şobolani mai mari, mai feroce şi mai inteligenţi decât cei obişnuiţi, care răspândesc teroarea şi moartea printre londonezi. Cartierele mizere şi ruinele rămase din timpul celui de-al doilea război mondial fac ca lupta împotriva şobolanilor-mutanţi să devină foarte dificilă. Acest roman pune încă o dată în evidenţă iresponsabilitatea guvernanţilor în faţa unei asemenea ameninţări şi risipirea acestora în inutile jocuri politice în încercarea lor de a desemna un responsabil pentru o stare de fapt.

 

Okay, în primul rând trebuie să aflaţi că am citit cartea asta în câteva ore, pe la o bucată de noapte pentru că altfel mi-ar fi fost prea frică să mă culc dacă n-aş fi ştiut finalul. Deşi vă recomand să nu citiţi epilogul, aşa e cel mai bine pentru toată lumea.

Având în vedere că e un roman horror, e destul de okay, scriitura e simplistă, prezintă descrieri amănunţite ale şobolanilor imenşi care atacă oameni, ceva mai mult de „un kil de sânge” (replică din liceu de la profa de engleză 😀 ), scene romantice, dar şi kinky, dispute politice, şi toate astea conturează o imagine de ansamblu potrivită pentru un oraş atacat de şobolani uriaşi.

Personajele sunt bine construite, mi-au plăcut evocările din trecut şi descrierea relaţiilor dintre personaje, cartea s-a lăsat citită uşor, în ciuda imaginilor vizuale puternice şi a fricii de rozătoarele absolut scârboase.

Nici nu ştiu dacă pot numi asta recenzie, dar cam atât pot spune despre cartea aceasta, deci rămâne la latitudinea voastră dacă vreţi sau nu să o citiţi.

Eu am achiziţionat romanul lui James Herbert de pe Libris.ro şi am primit şi un semn de carte foarte frumos, cu un mesaj pe măsură:

 „A citi e un gest de smerenie. Nu ştii totul şi nu sfieşti să întrebi.”

– Varujan Vosganian

Voi ce părere aveţi despre acest gen de cărţi (cu mult sânge, creaturi scârboase, etc.) ? 😀

xoxo, Miruna

Ultima cursă spre Woodstock

Bună tuturor!

A trecut ceva timp de când n-am prea dat semne de viaţă pe-aici pe blog, dar… am fost ocupată cu îmbătrânirea! 😀

Aşa este, am împlinit de curând 19 ani şi am sărbătorit cu o parte din familie şi cu prietenele mele dragi! Poate reuşesc să vă povestesc mai multe într-o altă postare.

Acum – *tobele, vă rog* – recenzia cărţii „Ultima cursă spre Woodstock” de Colin Dexter, carte pe care am primit-o de la Mădălina, împreună cu un sfat destul de bun, luând în considerare evenimentele din carte! 😀

 

 Ultima cursă spre Woodstock Fotografie0462

(Titlu original: The Last Bus to Woodstock)

An: 1975

Autor: Colin Dexter

 

Prezentare:

Aceasta carte face parte din colectia Crime Masters a editurii Paladin.

La ora la care intunericul sta sa coboare, doua fete tinere si frumoase asteapta autobuzul. Acesta intarzie, iar fetele nu mai au rabdare sa astepte: vor face autostopul.

Inspectorul Morse e politistul britanic tipic: ironic, pasionat de cuvintele incrucisate si de femeile frumoase. Cazul ce-i este incredintat ii va pune la incercare din plin capacitatile de detectiv: o tanara a fost gasita moarta in parcarea unui restaurant. Toate indiciile arata ca, inainte de a fi ucisa, a fost agresata sexual. Suspectii ies la iveala unul dupa altul, dezvaluind treptat o poveste intortocheata si sordida. Si totul a inceput cu doua fete care asteptau ultima cursa spre Woodstock…

 

          Un roman care acaparează atenţia cititorului de la primele pagini, atât prin stilul clar şi concis, dar şi prin naturaleţea şi misterul relatării.

Totul începe cu două tinere frumoase ce fac autostopul către Woodstock. Nimic neobişnuit, până la momentul în care una dintre ele este găsită moartă şi violată în parcarea localului „Prinţul Negru” de către un tânăr beat. Aşadar, cum a ajuns tânăra acolo, de ce a fost omorâtă, şi mai ales, de către cine? Acestea sunt întrebările la care inspectorul Morse şi sergentul Lewis trebuie să găsească răspunsuri.

La apariţia primului martor, simpatica doamnă Jarman, inspectorul Morse prinde firul unor indicii importante, ajungând astfel la conferenţiarul Bernard Crowther şi la alte fete frumoase şi tinere: Jennifer, Sue, Mary. Care este aşadar cealaltă fată cu care era Sylvia Kaye în seara în care a fost ucisă?

Acţiunea romanului este reprezentată de ancheta desfăşurată de poliţie pentru aflarea criminalului şi este prezentată în ordine cronologică, fiecare capitol având ca titlu data calendaristică.

Descoperirea unei scrisori la locul de muncă al Sylviei ce cuprindea un mesaj ascuns, „TACI DIN GURĂ”, complică şi mai mult lucrurile, aşadar inspectorul Morse face tot felul de presupuneri savurând „bere amară” împreună cu sergentul Lewis, sau nu. Investigaţiile acestora nu par a avea rezultatele dorite pentru că anchetatorii nu reuşesc să separe din declaraţiile obţinute adevărurile de minciuni.

„Simpla contemplare a soluţiilor inutile era în sine o forţă intensă, care te dirija spre atingerea concluziei corecte: pentru că mai devreme sau mai târziu, cuiva îi pică o fisă şi deodată, pac! se făcea lumină.”

Într-adevăr, raze de lumină şi-au făcut apariţia pe parcursul anchetei; raze de lumină presărată de gelozie, de căsnicii pe muchie de cuţit asezonate cu lipsă de comunicare, de adulter, pasiuni ascunse şi de boli psihice şi mărturisiri dubioase.

„N-am nici măcar un rând din scrierea ei, nici măcar un fir din părul ei.”

Printre plimbări, accidente şi întâlniri cu frumoasa Sue, priceputul inspector Morse reuşeşte să desluşească misterul crimei din Woodstock.

„Se spune că plimbarea este secretul unei eterne vârste mijlocii.”

Personajele acestui roman sunt construite cu atâta naturaleţe iar faptele lor relatate cu atâta uşurinţă, încât citind despre ele eşti relaxat şi captivat în acelaşi timp.

Dacă v-am făcut curioşi, aici găsiţi primele pagini ale romanului: click aici.

Dacă l-aţi citit deja, aştept părerile voastre! 


 

În încheiere, vă las o poză cu versiunea mea îmbătrânită, adică 19 ani! 😀

xoxo, Miruna

Destine furate

Destine furate fotografie0384

(Titlul original: Hold tight)

Autor: Harlan Coben

Prezentare:

Cunoscutul scriitor american Harlan Coben, castigator a numeroase premii literare, isi incanta cititorii cu o poveste despre fragilitatea legaturilor interumane, in special a celor dintre parinti si copiii ajunsi la varsta adolescentei.

Destinele a trei familii care locuiesc intr-un orasel de langa New York se intrepatrund intr-un mod tragic, neasteptat si violent, iar legaturi ascunse ameninta sa iasa la suprafata, sa dea viata comunitatii peste cap si sa-i forteze pe parintii disperati sa intreaca orice limita pentru a-i apara pe cei pe care ii iubesc cel mai mult pe lume. Un roman provocator, o intriga captivanta, personaje autentice – sunt ingredientele unei lecturi fascinante de la prima pana la ultima fila.


 

Nu ştiu cum aş putea descrie mai bine acţiunea intrigantă şi captivantă a romanului decât printr-un citat chiar din filele lui, care ne arată că evenimente neprevăzute se pot întâmpla chiar şi celor mai obişnuiţi oameni, cu cele mai normale familii:

„Totul este atât de relativ şi tocmai acest lucru e oribil.”

          În primele pagini aflăm despre uciderea unei femei pe nume Marianne, apoi acţiunea se mută în casa familiei doctorului Baye, unde el şi soţia lui plănuiesc să-şi spioneze fiul monitorizându-i activitatea de pe internet, iar când în scenă mai apare şi Betsy Hill, mama tânărului Spencer care s-a sinucis în urmă cu ceva timp, lucrurile par complicate şi fără nicio legătură.

          Însă un fir invizibil face legătura între toate personajele şi evenimentele din vieţilele lor.

          Voi spune câteva cuvinte despre unele personaje precum şi citate reprezentative, suficient cât să vă incit la lectură, fără a distruge farmecul unui roman cu adevărat bun.

          Nash, cel care o ucide pe Marianne desfigurând-o în bătaie, este un personaj complex, ce pare a fi predestinat a fi ucigaş, mai ales după ce iubita lui soţie, Cassandra, este răpusă de cancer. Acesta afirmă că:

„Poate că societatea şi nu războiul este cea care îi forţează pe oameni să acţioneze într-un fel care nu e în firea lor.”


          „Casele semănau foarte mult una cu cealaltă. Nişte structuri solide care încercau să protejeze vieţile atât de fragile ale celor ce locuiau în ele.”

          Şi ce legătură există între Lucas Loriman, un băieţel ce are nevoie de un transplant de rinichi şi profesorul Lewiston, cel care printr-o remarcă răutăcioasă a distrus viaţa elevei sale – Yasmin? 

          Tia Baye, mama lui Adam, tânărul care dispare de acasă şi porneşte astfel o întreagă serie de evenimente nu tocmai fericite, este o femeie iubitoare, care pune pe primul loc familia, şi abia apoi cariera.

          „Faptul că, dintre toţi, alegi un singur individ cu care să-ţi împarţi viaţa – era ceva înfricoşător.”

          „Eşti sclavul celor pe care îi iubeşti.”

          Un roman plin de iubire, acţiune, adrenalină, ba chiar şi durere: „Nu ai cum să te pregăteşti pentru adevărata durere. Pur şi simplu trebuie s-o laşi să-ţi rupă sufletul când vine.”

          Între filele acestui roman se înghesuie atât de multe destine încât mi-e imposibil să vă vorbesc despre toate fără a-i strica farmecul, dar vă asigur că merită să-l citiţi şi să descoperiţi legăturile dintre personaje şi modul în care acţiunile unora afectează vieţile altora, şi tot aşa.


 

          O scriitură plăcută, cursivă, ce vă va atrage tot mai mult în mrejele ei pentru a putea descoperi adevărul despre fiecare personaj în parte!

 

Şi cu riscul de a părea nerecunoscătoare, mărturisesc că aceasta este singura carte cu adevărat bună pe care am primit-o la sfârşit de an şcolar, în cei 12 ani de şcoală! Ultima, da’ bună, sau care-i regula? 😀

Fata dispărută

Fata dispărută fotografie0378

(Titlul original: Gone Girl)

Autor: Gillian Flynn

 

          Financial Times: „Citeşte-l şi rămâi celibatar.”

Citind aceste cuvinte te gândeşti că oamenii de lângă tine nu pot fi chiar aşa de răi...

Romanul are ca motto un citat din „Iluzia” de Tony Kushner:

“Dragostea e preschimbarea nesfârşită a lumii: minciuni şi ură, ba chiar şi crimă, sunt toate împletite în ea. E înflorirea de nestăvilit a celor opuse şi-amestecate, un trandafir minunat din care se ridică, abia simţit, izul de sânge.”

          Doar că în acest roman „izul de sânge” se simte puternic şi este însoţit de mister, certuri, minciuni şi gânduri nerostite născute într-un mariaj disfuncţional, dintre Amy Elliott Dunne şi Lance Nicholas Dunne – Nick.

          La prima vedere, cartea pare intimidantă, multe pagini, perspectivă narativă dublă… dar după ce o veţi termina de citit vă veţi dori să fi avut mai multe, mult mai multe pagini.

          Romanul este împărţit în trei părţi, prima parte năuceşte mintea cititorului şi o manipulează într-un mod ascuns, ducându-l pe acesta pe tărâmul clişeelor, asta pentru a-l stupefia în cea de-a doua parte şi pentru a-l şoca în ultima parte, ce pare teribil de scurtă şi de insuficientă, cititorul dorind mai multe informaţii despre acţiunea „suculentă” a cărţii.

Prima parte începe cu perspectiva lui Nick, începând cu ziua dispariţiei soţiei sale, Amy în ziua celei de-a cincea aniversări a căsătoriei: „anul de lemn”, capitolele lui Nick alternând cu cele ale lui Amy, care sunt însemnări din jurnalul ei din trecut.

          Nick şi Amy – amândoi rămaşi fără slujbe – sunt nevoiţi să se mute din New York în oraşul natal al lui Nick – Carthage, Missouri pentru că mama acestuia „mama Mo” este bolnavă de cancer iar tatăl lui de Alzheimer.  Amy – o femeie frumoasă, inteligentă şi mereu cu creierul „zumzăind” – nu este foarte încântată de noua lor casă, spunând:

„Să-mi las sufletul la intrare înainte să deschid uşa?”

          Nick observă cum soţia sa se schimbă pe parcursul ultimilor doi ani de căsnicie afirmând despre aceasta:

„a năpârlit literalmente, lăsând pe duşumea un maldăr de piele şi de suflet”.

În acelaşi timp, Amy observă cum se schimbă soţul ei, cei doi făcând constant referiri la diferite întâmplări din trecutul lor pe parcursul naraţiunii.

          Nick este aşadar primul – şi singurul – suspect al poliţiei în ceea ce priveşte dispariţia soţiei sale. Dându-şi seama că toate însemnările din jurnalul soţiei – despre care nu avea habar şi care iese la iveală în mod misterios după ce poliţia primeşte un pont anonim – îl incriminează din ce în ce mai mult, începe propriile investigaţii.

          Ca o tradiţie, în fiecare an de aniversarea căsătoriei lor, Amy pregăteşte o „vânătoare de comori” lăsând indicii bine ticluite care-l plimbă pe Nick dintr-un loc în altul – locuri semnificative pentru relaţia lor – ajungând la premiul final: cadoul aniversar. Înainte de misterioasa dispariţie Amy reuşeşte să plănuiască la fel ca-n fiecare an această vânătoare de comori, aşa că Nick porneşte în rezolvarea ei în speranţa că va găsi noi indicii. Descoperă astfel tot felul de lucruşoare care de care mai interesante despre soţia lui.

          Partea a doua a romanului începe cu o însemnare a lui Amy chiar din ziua dispariţiei…

          În câteva zile povestea dispariţiei devine foarte cunoscută, şi pe măsură ce noi lucruri ies la iveală aflăm că şi alte lucruri ies la iveală:

„Îţi închipui cum e să-ţi arăţi adevărata fire, în sfârşit soţului tău, sufletului tău pereche, şi să vezi că nu te place? Aşa a început ranchiuna.”

         

The Guardian : „Vocile personajelor sună atât de autentic, încât cititorul devine un observator direct al mariajului disfuncţional. Un adevărat tur de forţă.”

 

          „Fata dispărută” este un roman care îţi taie respiraţia şi te face să te îndoieşti de cei pe care-i ai aproape.

Mi-a plăcut mult de tot şi aştept cu nerăbdare ecranizarea în care vor juca Ben Affleck, Neil Patrick Harris şi alţii – care sper să interpreteze întocmai personajele bine construite de Gillian Flynn în romanul „Fata dispărută”. 

Gargui

Fotografie0353

Gargui

(Titlul original: The Gargoyle)

Autor: Andrew Davidson

 

Nici nu ştiu cum să încep. Mărturisesc că mereu după ce termin de citit o carte îmi iau câteva momente de răgaz înainte de a scrie ceva despre ceea ce tocmai am citit, dar acum cred că am întârziat aceste momente pe cât am putut. De ce ? Nici eu nu prea ştiu.

Poate pentru că am început această carte fiind teribil de sceptică iar faptul că Davidson s-a documentat timp de şapte ani pentru romanul acesta de debut mi-a accentuat sentimentele îndoielnice.

Însă din primele pagini mi-am dat seama că autorul chiar s-a documentat, începându-şi povestea cu descrierea detaliată a unui accident de maşină în care personajul principal suferă arsuri foarte grave. Naraţiunea este la persoana I şi oferă inclusiv detalii despre tot felul de proceduri medicale destinate tratamentului persoanelor arse fără a fi însă un text obositor.

Despre personajul principal ştim doar că este un bărbat frumos, şarmant, cu o copilărie traumatizantă şi cu un trecut de actor în industria pornografică. Acesta cade cu maşina într-o râpă aceasta luând foc ulterior,astfel frumosul actor îşi pierde penisul în flăcările mistuitoare, în mare parte pentru că şi-a vărsat bourbon  pe pantaloni cu câteva clipe înainte de accident. (Şi da, nu e deloc o idee bună să menţionaţi acest lucru bărbaţilor cu care purtaţi o conversaţie despre lectură. Omiteţi acest detaliu, e prea sensibil pentru orgoliul masculin.) 

Sper că e evident că limbajul cărţii este unul destul de direct, nu ştiu dacă din cauza traducerii în română sau pur şi simplu, dar acest lucru chiar se potriveşte poveştii.

La scurt timp după ce se trezeşte în spital, personajul principal o întâlneşte pe Marianne Engel (din câte ştiu, acesta este termenul german pentru „înger”) – o sculptoriţă de garguie ce pretinde că ei doi s-au mai întâlnit, dar nu acum, ci în Germania secolului al XIV-lea pe când ea era o călugăriţă la mănăstirea Engelthal  iar el un mercenar dintr-o condotta, adus la mănăstire cu arsuri grave.

Cum motto-ul romanului este acest citat aparţinând misticului german Meister Eckart, din predca „Naşterea eternă”: „Iubirea e tare ca moartea, grea ca iadul. Moartea desface sufletul de trup, însă iubirea desface toate lucrurile de suflet” , povestea de dragoste este anticipată şi inevitabilă, însă felul în care evoluează lucrurile este surprinzător.

          Marianne îl vizitează la spital apoi îl ia în îngrijire, povestindu-i despre „trecutul” lor împreună. Credeam că voi fi plictisită de povestirile Mariannei Engel, dar nu m-am putut înşela mai amarnic de-atât. Cu fiecare cuvânt simţeam atmosfera descrisă de ea.

Marianne este un personaj enigmatic, plin de mister şi de pasiune, iar totul ia o turnură ciudată cu fiecare fragment de poveste şi cu aflarea veştii că mai are doar 27 de inimi de oferit garguielor pe care le sculptează…

          E interesantă evoluţia personajului principal dintr-un bărbat chipeş, ce poate juca femeile pe degete, mai ales în pat, ce se trezeşte într-un corp ars, fără vreo şansă de a arăta la fel ca înainte, şi cu o femeie atrăgătoare precum Marianne lângă el.  Încă din primele zile în care este conştient acesta îşi plănuieşte o sinucidere minuţioasă, dar se pare că lucrurile nu vor ieşi precum îşi doreşte.

  Mă ia cu dureri de cap încercând să transpun în cuvinte toate sentimentele ce m-au încercat citind această carte, aşa că vă las nişte citate care m-au impresionat şi care merită citite şi citite din nou, pentru că ating teme atât de importante, mai ales pentru societatea de astăzi: sexul, acceptarea de sine, frumuseţea, iubirea.

„Pielea e linia de demarcaţie dintre oameni, unde te sfârşeşti tu şi alţii încep să fie. Dar în sex totul se schimbă. Dacă pielea e un gard care desparte lumea, sexul e poarta care îţi deschide trupul altei persoane.”

„Şi exact atunci când începi să crezi că ai acceptat cine eşti, lucrurile se schimbă. Pentru că cine eşti nu e ceva permanent.”

„Societatea se complace în clişeul că frumuseţea nu e mai adâncă decât epiderma.”

„Veţi fi definiţi prin ceea ce văd alţi oameni în voi sau de esenţa sufletului vostru?”

„Când găseşti o femeie ca asta, nu te întrebi ce-ai făcut s-o meriţi. Tot ce poţi sa speri e să nu-i vină mintea la cap şi să se răzgândească.”

„Relaţiile se destramă, asta e natura lor.”

 „Cred că războinicii adevăraţi ştiu în ce bătălii să nu lupte.”

„Totul arde dacă flacăra e îndeajuns de fierbinte. Lumea nu e decât un creuzet.”

„Orice om care crede că poate descrie iubirea nu înţelege nimic despre ea.”

„Reprezint mai mult decât cicatricele mele.”

 

Trebuie să precizez că romanul trebuie citit în cheie simbolică, prima şi ultima literă a fiecărui capitol formând citate revelatoare… dar cam atât din mărturisirile mele, vă aşteaptă lectura, presupun.

Închei din nou cu mulţumiri Danei Burlacu Visternicu pentru că mi-a împrumutat această minunată unealtă de răscolit sufletul dar şi raţiunea.

Ingredientele iubirii

Ingredientele iubirii

(Titlul original: Das Lacheln der Frauen)

Autor: Nicolas Barreau

Prezentare: Aurélie Bredin, proprietara unui restaurant mic și cochet de pe Rue Princesse, tocmai s-a despărțit de iubit și nu-și mai găsește liniștea. Într-o dimineață deprimantă de noiembrie se refugiază într-o librărie de pe Île Saint-Louis, unde dă peste o carte fascinantă și misterioasă ai cărei protagoniști sunt chiar ea și micul său restaurant cu fețe de masă cadrilate. Răvășită, Aurélie își propune să îl cunoască pe enigmaticul autor al cărții, însă toate eforturile ei sunt zădărnicite de editorul André Chabanais. Însă ce nu știe Aurélie e că întâlnirea aceea îi va schimba complet viața, pentru că lucrurile nu stau deloc așa cum și-ar fi închipuit ea…fotografie0343

Cu o scriitură proaspătă, ușoară și plină de pasiune, Nicolas Barreau amestecă în volumul său ceva iubire, puțin mister, câteva picături de umor, magia Parisului și senzualitatea gastronomiei franțuzești pentru a ne dărui o poveste tandră ce stimulează mintea și încălzește inima.

„Ingredientele iubirii sunt următoarele: o eroină încântătoare, un erou misterios, mult romantism, un strop de Paris și foarte, foarte mult șarm.“

 

            O carte care atrage atât prin titlul inedit, cât şi prin micile referinţe culinare ale bucătăriei franceze, însă pe mine m-a captivat prezentarea din două perspective: cea a lui Andre Chabanais, un editor activ, cu un secret „la activ” şi cea a proprietarei pitorescului restaurant cu feţe de masă în carouri, Aurelie Bredin.

Întâmplător, (sau nu?) , Aurelie găseşte într-o mică librărie o carte intitulată „Surâsul femeilor” care o readuce pe linia de plutire după ce a fost părăsită de iubitul ei, Claude. Lucrul care o intrigă pe aceasta şi care porneşte o serie de întâmplări mai mult sau mai puţin previzibile, este faptul că personajul principal al cărţii seamănă izbitor de bine cu ea. Începe aşadar, căutarea misteriosului scriitor Robert Miller, lucru ce se dovedeşte nu tocmai simplu…

Mi s-a părut o scriitură destul de realistă, desigur, având câteva elemente ce necesită o anumită doză de naivitate şi romantism pentru a fi „digerate”, personajele fiind construite într-o manieră degajată, de la Claude şi Aurelie până la Andre şi Sam Goldberg, un personaj mai mult decât hazliu! (Da, da, întrebaţi-vă cine este Sam pentru că eu nu vă voi spune!)

Lectura acestei cărţi m-a purtat pe valurile melancoliei uneori, dar mi-a smuls şi hohote de râs, aşa că îmi este imposibil să nu o recomand! Sau aţi citit-o deja ?!

Închei cu mulţumirile de rigoare mătuşii mele, Daniela Burlacu Visternicu, pentru lectura acestei cărţi.

Copila Stea

Copila Stea

(Titlul original: Stargirl)

Autor: Jerry Spinelli fotografie0305

Prezentare: La Liceul Mica din Arizona, ziua inceperii scolii este de neuitat, caci anunta sosirea unei noi colege: Copila-Stea. Are un stil vestimentar inedit, iar fanteziile sale nu trec neobservate: canta la ukulele in cantina scolii, iar in clasa isi pune pe birou o fata de masa si un vas cu flori.

La inceput, este privita cu suspiciune, apoi toti vor sa se imprieteneasca cu ea, ba chiar i se propune sa devina majoreta echipei de baschet, pe care o ajuta sa castige pentru prima oara. Insa felul ei inedit de a fi majoreta ii aduce oprobriul tuturor si incepe… sfarsitul popularitatii.

Lumea crede ca e venita de pe o alta planeta sau ca parintii ei sunt acrobati la circ. Din ziua in care apare la liceul din Mica, Copila-Stea Caraway surprinde printr-o feerie de sunet si culoare. Imbraca rochii lungi si chimonouri, canta la ukulele, rade si danseaza. Intreaga scoala e cucerita de aparitia exotica ce sparge tiaprele. Impresionat e si Leo Borlock, elev in clasa a unsprezecea, pe care Copila-Stea il cucereste cu un suras. Dar oamenii sunt schimbatori si capriciosi, iar cei ce ies din randul lumii nu sunt vazuri mereu cu ochi buni. Indragostit, Leo incearca sa o convinga sa devina o fata pe placul tuturor, chiar daca asta presupune reuntarea la tot ce o defineste.

 

Încă o carte „pentru toate vârstele”.  O lectură uşoară, un limbaj accesibil, naraţiunea fiind de tip subiectiv, naratorul-personaj fiind Leo Borlock, un adolescent „vrăjit” de Copila-Stea şi de tot ceea ce aduce acest personaj misterios în atenţia cititorului.

Copila-Stea este personajul misterios, enigmatic, care prezintă în cele mai simple cuvinte unele dintre cele mai complicate noţiuni ale vieţii:

“-Ai atata timp? am intrebat-o.
-Nimeni nu are timp. Timpul nu poate fi avut, mi-a spus. (…) Timpul e al tuturor.”

“E foarte greu sa nu faci nimic. Chiar si acum, cand stam aici, trupurile noastre freamata, mintile noastre se framanta. E o adevarata zarva inauntrul nostru.”

Aşadar, impresionantă nu este doar personalitatea tinerei Copile-Stea, ci şi modul în care Leo este schimbat de prezenţa ei şi de toate momentele „cu fluturaşi” trăite de cei doi.

          Într-un fel, cred că fiecare a întâlnit o astfel de prezenţă „Stea” care ne-a schimbat viaţa. Sau urmează s-o facă…