Penultimul bookhaul al lui 2018?!

Helău, helău.

Ce mai faceţi şi ce mai citiţi?

Despre mine ar fi multe de spus acum, aş avea multe de împărtăşit, dar mă limitez, să nu vă plictisesc. Dar, după cum v-aţi dat seama deja din tilul, astăzi este vorba despre un bookhaul. Dar, cu toate acestea, sigur vă întrebaţi de ce să fie oare penultimul bookhaul al anului 2018 când suntem abia la sfârşitul lunii mai?

Ei, bine, am decis ca până în luna decembrie să nu îmi mai cumpăr cărţi. Deloc. Ştiu, este un adevărat exerciţiu de voinţă dacă mă întrebaţi pe mine, dar mi-ar plăcea să-l pot duce până la capăt. Nu că aş avea atât de multe cărţi necitite în bibliotecă, dar am suficiente, şi ar fi cazul să le citesc, asta în primul rând. În al doilea rând, poate reuşesc astfel să economisesc ceva bani, şi, de ce  nu, să mă răsfăţ în decembrie cu ceva bunătăţi literare.

Voi v-aţi propus astfel de lucruri? Aţi reuşit să le duceţi la îndeplinire? Eu recunosc că am mai încercat, dar nu am reuşit să nu-mi cumpăr măcar câte ceva, dar acum parcă sunt mai motivată ca oricând.

Şi, aici, o mică-mare paranteză. Nu ştiu câţi dintre voi sunt familiarizaţi cu “talciocul”, nici eu nu eram până să ajung în Iaşi şi să-l cunosc pe prietenul meu, dar este un fel de târg de vechituri, sau, mă rog, un mod pentru ca oamenii cu posibilităţi reduse să mai facă un ban, aşa că vin cu diverse lucruri de vânzare într-un spaţiu special amenajat. Şi când spun lucruri diverse, chiar că sunt diverse. De la chestii electronice mai mult sau mai puţin vechi, mai mult sau mai puţin funcţionale, până la jucării şi jucărele sau cărţi.

Recunosc – mi-am cumpărat şi eu nişte cărţi din talcioc, la preţuri minuscule, 1-2 lei, dar încă nu le-am citit – of, of, noutăţile literare sunt mai atractive. Cu toate acestea, ce am văzut ultima dată când am fost în talcioc mi-a lăsat un gust amar şi o stare de rău fizic. Nişte indivizi, pentru că nu au reuşit să vândă până la sfârşitul programului nişte cărţi şi alte obiecte, pur şi simplu le rupeau, le distrugeau şi le călcau în picioare pentru a nu mai putea fi citite sau luate de altcineva şi vândute ulterior.

Trist, foarte trist nivelul la care suntem, nivelul la care acţionăm…

Cu toate acestea, poate ştiţi şi voi, dacă aveţi cont pe siteul celor de la Cartepedia că, acum, la actualizarea datelor şi politicilor de pe site după prevederile GDPR – General Data Protection Regulation – primeaţi un voucher de 30 de lei, valabil pentru comenzi în valoare de peste 100 de lei. Zis şi făcut, cum să renunţ eu să primesc noutăţile livreşti? Aşa că, mi-am început promisiunea de a nu mai cumpăra cărţi până în decembrie după ce am plasat o comandă pe site. Şi vă arăt în cele ce urmează ce mi-am luat.

Cred că aţi auzit cu toţii de Gillian Flynn sau de Gone Girl – Fata dispărută (click pentru recenzia mea).  Eu am şi citit acest roman acum 4 ani – wow! – şi acum simţeam nevoia să citesc un alt thriller, aşa că am ales romanul Obiecte ascuţite al autoarei.

După o scurtă internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigaţii Camille Preaker se confruntă cu o sarcină dificilă: trebuie să se întoarcă în orăşelul unde a copilărit pentru a investiga moartea a două fete.

Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotică şi ipohondră şi cu sora vitregă, pe care aproape că nici n-o cunoaşte: o puberă atrăgătoare, cu o putere ciudată asupra localnicilor.

Instalată în fosta ei cameră din vechea casă a familiei, Camille îşi dă seama că se identifică prea mult cu victimele. Bântuită de propriii demoni, trebuie să dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, dacă vrea să afle adevărul şi să supravieţuiască reîntoarcerii acasă.

Următoarea pe listă a fost cartea lui Lauren Wolk – Wolf Hollow. Aceasta face parte din colecţia violet history a editurii Arthur, colecţie de care sunt iremediabil îndrăgostită, mai ales pentru că am citit şi cărţile Numără stelele de Lois Lowry şi Războiul care mi-a salvat viaţa de Kimberly Brubaker Bradley. Ştiu, sunt volume pentru copii, dar faptul că au ca temă războiul, şi mai ales felul în care este acesta perceput de nişte copii, le fac “must read” pe lista mea.

Chiar dacă războiul pare fără sfârșit, Annabelle trăiește o viață liniștită într-un orășel din Pennsylvania anului 1943. Merge la școală alături de frații ei, iar acasă adună puf din tecile de ceara-albinei, pe care marina îl folosește la vestele de salvare. Pe câmpurile de la Wolf Hollow Annabelle îl întâlnește uneori pe Toby, un veteran de război retras și tăcut care fotografiază animale și flori.

Apele devin tulburi când apare Betty, o fată întotdeauna dispusă să le cauzeze celorlalți necazuri. Logica marelui război care a cuprins lumea pune stăpânire și pe istoriile mici ale sătenilor: pe fronturile de la Wolf Hollow, bunătatea găsește cu greu sorți de izbândă, iar cruzimea dă amploare conflictului.

Cea din urmă carte face parte din colecţia musai a editurii Art, şi am ales-o după ce am văzut recenzia(click!) Elenei, de pe Elena scrie. Este aşadar vorba despre Viaţă după viaţă de Kate Atkinson, şi este un monstru de carte. Dar mă bucur că a ajuns în posesia mea.

Cu toţii experimentăm, în cele mai ciudate momente, acel sentiment pe care îl numim déjà-vu. Pentru Ursula Todd, însă, déjà-vu-urile sunt semne ale unei vieţi trăite la nesfârşit. Cum ar fi dacă ai putea să-ţi iei viaţa de la capăt, din nou şi din nou?

Şi, cumva, ca un îndemn pentru mine, am primit şi un sticker superb în coletul de la cartepedia, sticker realizat de Irina Rusu, o tipă pe care o urmăresc pe toate canalele de social media şi de care nu mă mai satur. 😀

 

Citeşte-mă! by Coffentropy

Cam atât pentru astăzi, momentan mă confrunt cu acelaşi probleme în fiecare zi – mereu am câte o idee pentru vreun articol, dar fie nu am cum să-l scriu pe loc, fie apoi uit despre ce era vorba, sau pur şi simplu amân articolul respectiv pe perioadă nedeterminată. Sper totuşi să depăşesc acest lucru cât de curând, dar nu promit nimic.

Până la următorul articol, vă aştept părerile în comentarii.

Voi ce cărţi menţionate aici aţi citit deja? V-au plăcut sau nu? De ce?

Care sunt planurile voastre de lectură pentru vara asta? 🙂

xoxo, Miruna

 

 

Carte de identitate de Sanda Nicola

Helău, helău.

Ce mai faceţi şi ce mai citiţi?

Eu sunt în ultima mea zi de mini-concediu, şi era cât pe ce să nu vă mai povestesc nimic nici de data asta, fir-ar ea să fie de avalanşă de evenimente, de oboseală, că nu se putea fără, etc. etc.

Dar,  să vă spun cum am ajuns eu să citesc această carte, publicată la editura Storia, cu un titlu parcă simplu, de la care parcă nici nu prea ai vreun indiciu despre  ce o fi, cu o tipă pe copertă, care zâmbeşte frumos…

Ei bine, să le luăm pe rând. Sanda Nicola este jurnalist. Informaţia asta pentru mine a fost un fel de nucă în perete. Pentru că, la cei 22 de ani ai mei, nu mă uit la televizor şi nici fană a ştirilor online nu sunt. Când eram acasă la ai mei, vrând-nevrând, mă uitam cu bunica la televizor, şi mai prindeam şi eu una alta. De când am ajuns în Iaşi, acum 4 ani, nici n-am simţit nevoia, şi nici nu m-am mai uitat la televizor decât ocazional la vreun film, dacă mă lovea insomnia, sau pe TLC – asta e, plăcerea mea vinovată să mai casc ochii la vreo emisiune de pe-acolo, din an în Paşti.

Aşa că, de unde să ştiu eu cine e Sanda Nicola, care-i viaţa ei, cum e cu viaţa de jurnalist în România – dar şi în afară, după cum am aflat ulterior – şi multe altele. Totuşi, de vreo câteva zile chipul ei zâmbitor îmi apare peste tot – facebook, instagram, pe bloguri – deja mă pusese pe gânduri. Cât dau eu rapid o căutare pe sfântul goagăl să văd o descriere a cărţii, ceva, cum primesc notificare despre un event care are loc la Iaşi, la Cărtureşti. Două clickuri – ce să vezi, lansare de carte – Sanda Nicola. În mintea mea îmi zic, gata nu se mai poate. Mă duc şi eu, că tot sunt liberă, fie ce-o fi. Între timp, fac rost de carte, chiar în ziua lansării, cu câteva ore înainte, şi mă apuc de citit, măcar câteva pagini, acolo, să ştiu şi eu cu ce se mânâncă.

Mai are rost să vă spun că primele 2 capitole m-au cucerit? Că, în ciuda diferenţei de vârstă dintre noi două, m-am regăsit în cuvintele şi emoţiile ei? Şi, s-o spun pe aia dreaptă, la început eram cam reticentă – cum adică să te emoţioneze o carte, aşa, una – două – şi mai ales, o carte abia lansată ? Dar nu puteam să mă înşel mai mult. Pentru că această carte este efectiv o bucată de om – o bucată din Sanda Nicola, din sufletul ei, şi este imposibil să nu rezonezi măcar puţin cu ea, măcar câteva paragrafe, sau câteva pagini. Nu vreau să vă dau spoilere, nu vreau să fac rezumatul cărţii, sau să vin aici cu citate, pentru că nu ar mai avea niciun farmec. Dar chiar trebuie să citiţi cartea.

Acum, să vă spun şi despre lansare? Ei bine, în ziua lansării eram destul de agitată – să merg, să nu merg – poate n-am ce căuta acolo, cine ştie ce oameni mai vin, cum să mă duc eu singură acolo, etc. etc. Dar, mi-am făcut curaj şi m-am dus. Mi-o plăcea, bine, stau, nu mi-o plăcea, asta este plec. E dreptul meu să aleg, nu? Zis şi făcut. Am ajuns la librărie, m-am apropiat de zona destinată eventului şi… am fost cucerită. De Sanda, de felul cum se mişca şi cum vorbea cu cei deja ajunşi acolo… Cum să vă explic eu, parcă era ceva magic. Sau, pe româneşte, fata asta are lipici la public. M-am aşezat pe un scaun şi acolo am rămas, până la final, hotărâtă să ascult tot, să mă bucur că am ajuns până acolo.

Nu ştiu ce cred cititorii blogurilor despre cei care scriu pe bloguri, dar poate îşi închipuie că au zeci de cărţi semnate de autori şi poze cu ei, dar, la lansarea aceasta am căpătat eu primul autograf. Nu ştiu cum se simt autorii când dau autografe, dar eu, aşteptând să primesc acele câteva cuvinte scrise pe prima pagină a cărţii, m-am simţit mai mândră ca oricând. Mândră de mine că am avut curajul să vin la eveniment, şi să schimb câteva vorbe cu autoarea, depăşindu-mi, cel puţin pentru moment, frica de a mă adresa altor oameni, şi de a fi observată la rândul meu de alţi oameni, de toţi ceilalţi prezenţi acolo.

Cartea asta este pentru cei care se ceartă cu părinţii, dar şi pentru părinţii care nu-şi înţeleg copiii adolescenţi, şi nu numai, pentru cei cu facultate, dar şi pentru cei “Fără studii superioare”, cum este intitulat un capitol al cărţii, pentru cei credincioşi, şi pentru cei mai puţin credincioşi, pentru cei siguri pe ei, dar şi pentru cei mai puţin siguri, pentru cei panicaţi şi anxioşi, dar şi pentru cei care cred că nu-i mai poate impresiona nimic.

Carte de identitate este o lectură rapidă, plăcută, deşi prezintă adevăruri mai puţin plăcute, şi e genul acela de carte pe care o păstrezi în bibliotecă să o reciteşti – când îţi vei da licenţa, sau când te vei apuca de altă facultate, când vei avea un copil, sau când vei simţi cu adevărat că-i înţelegi pe ai tăi.

Mulţumim, dragă Sanda, că ai împărtăşit cu noi toate aceste lucruri, mulţumim că ne cucereşti cu felul tău de a fi, şi sper că ne vom revedea şi că ne vom reciti.  

P.S. Eşti mult mai frumoasă în realitate decât în poze, dar cred că toată lumea îţi spune asta.

xoxo, Miruna.